Atunci când ne naştem, venim pe lume cu nevoia de afecţiune şi de ȋngrijire. Persoana care se ȋngrijeşte ca aceste nevoi să fie satisfăcute este cea cu care formăm cea mai puternică legătură emoţională, care este bazată pe instinct şi care se numeşte ataşament. Cu toate că această nevoie se află ȋn noi toţi, fiecare dintre noi dezvoltăm diferit ataşamentul faţă de cei care ne ȋngrijesc, astfel luând naştere stilul de ataşament. Ȋn primii ani de viaţă, figurile de ataşament sunt părinţii, ulterior extinzându-se si la alte persoane (partener de cuplu, copii etc.). Studiile arată că stilul de ataşament format ȋn primii 3 ani de viaţă influenţează felul ȋn care interacţionăm ȋn relaţiile viitoare. Conform teoriei lui Bowlby, există patru stiluri de ataşament:
1.ataşamentul sigur – se formează atunci când părintele răspunde, fizic şi emoţional, cu consecvenţă la nevoile copilului. Astfel, adultul ȋşi va manifesta acest stil de ataşament sigur ȋn toate relaţiile sale viitoare. El va avea ȋncredere ȋn el, se va descurca singur, totodată se va simţi confortabil să ceară ajutorul atunci când are nevoie.
2. ataşamentul de tip evitant – ȋn momentul ȋn care copilul are nevoie părintele nu este prezent. Există mai multe credinţe din popor care pot forma acest tip de ataşament: ,,nu te duce la copil când plânge că astfel se va ȋnvăţa dependent’’, nu-l lua ȋn braţe, o să fie răsfăţat”, ,,lasă-l să plângă ca să facă plămâni”, ,,copilul se pupa doar atuncicând doarme”). Ceea ce ȋnvaţă copilul este că ,,atunci când am nevoie de cineva, nu este nimeni acolo să mă ajute”, iar asta va duce ulterior la dezvoltarea adultului autosuficient – se va descurca singur, fără să ceară ajutorul, indiferent cât de greu ȋi este, va avea dificultăţi de a se conecta emoţional la ceilalţi şi de a se deschide emoţional ȋn faţa altora (aspect foarte important pentru crearea intimităţii ȋn relaţia de cuplu). Când apar dificultăţi ȋn cuplu, acesta se va distanţa şi va ȋncheia relaţia.
3. ataşamentul de tip anxios – prezenţa părintelui este inconsecventă şi imprevizibilă, adică ȋntr-un moment părintele/figura de ataşament poate ȋndeplini nevoile copilului cu căldură, disponibilitate emoţională şi altă dată poate manifesta comportamente de genul ţipetelor, criticilor, va fi indisponibil emoţional, iar copilul nu poate trăi un sentiment de siguranţă emoţională, crezând că ,,oricând se poate ȋntâmpla ceva periculos pentru mine”. Pentru persoanele cu acest tip de ataşament, apropierea poate ȋnsemna pericol. Apropierea este dorită, dar adultul anticipează că celălalt o să plece, devine vigilent ȋn relaţie, manifestă strategii de control, are o mare nevoie de reasigurare şi de dovezi constante de iubire. De asemenea, el poate folosi expresii de genul ,,esti totul pentru mine, fara tine nu pot sa respir”.
4. ataşamentul de tip dezorganizat – rezultă ȋn urma unor evenimente traumatice, iar sursa de siguranţă pentru copil ȋnseamnă pericol. Credinţa din spatele acestui stil de ataşament este ,,am nevoie de apropiere, dar când mă apropii prea mult sunt ȋn pericol”. Aceşti adulţi vor căuta apropierea ȋn relaţii, ȋnsă ȋn momentul ȋn care se vor apropia prea mult, vor manifesta anumite comportamente menite să pună distanţă ȋntre ei şi ceilalţi.
De dorit este relaţia ȋn care ambii parteneri au ataşament de tip sigur, ȋnsă acest lucru nu este posibil ȋn toate relaţiile.
Ȋn relaţii, persoana cu ataşament de tip anxios ,,caută” un partener cu ataşament de tip evitant, intrând astfel ȋntr-o relaţie de co- dependenţă. Ȋn această relaţie vor exista foarte multe situaţii/contexte de creştere, ȋn care fiecare poate ȋnvăţa ce abilităţi să cultive şi să exerseze: tipul anxios – poate ȋnvăţa autonomia, să găsească lucruri ȋn viaţa lui care ȋi aduc bucurie, ȋn afara relaţiei de cuplu, tipul evitant – poate ȋnvăţa că apropiere nu ȋnseamnă pierderea libertăţii/a autonomiei, să poată exprima deschis emoţii/gânduri/nevoi, să negocieze nevoi ȋn relaţie.
Ȋn momentele de tensiune din relaţie iese la iveală copilul rănit din fiecare adult şi se iau la ceartă. Ȋn aceste momente este importantă conştientizarea faptului că discuţia nu mai este una constructivă şi este nevoie de o pauză de la discuţie, timp ȋn care copii răniţi să se liniştească şi să facă loc adulţilor pentru a se putea găsi soluţiile potrivite.
Gottman spunea că cele mai multe relaţii nu se termină pentru că este prea mult rău, ci pentru că partenerii nu mai văd binele din relaţie. Aşadar, atunci când simţi că relaţia ,,o ia la vale”, ȋncearcă să schimbi perspectiva şi să privesti spre lucrurile care ȋncă vă atrag unul la/spre celălalt, care ȋncă vă mai aduc bucurie şi ȋndreptaţi-vă spre activităţi menite să repună intimitatea pe primul plan.
Tot Gottman menţiona 4 factori care dăunează ȋn relaţie – critica (te-am rugat să faci şi nu ai făcut, niciodată nu mă asculţi, iar n-ai…), dispreţ (tu nu vezi că nu eşti ȋn stare de nimic, ce să vorbesc cu tine?), defensivitate (eu am facut asta, tu de ce nu poti să faci asta? eu fac x lucruri, tu câte faci?), retragere (mă retrag şi nu mai vorbessc, pentru a mă proteja, există un sentiment puternic de neputinţă, ,,orice aş face nu funcţionează”). Acordă-ţi un moment pentru a te uita la felul ȋn care comunici, ce fel de fraze foloseşti? Cum alegi să ȋţi comunici gândurile, nevoile, trăirile? Dacă te regăseşti ȋn randurile de mai sus, opreşte-te şi vezi ce poţi să schimbi. Iar dacă simţi că ai nevoie de ȋnsoţire ȋn acest proces, apelează la un specialist.
Ataşamentul pe care ȋl formăm ȋn primii ani de viaţă reprezintă baza pe care ne construim relaţiile de-a lungul vieţii. Vestea bună este că stilul de ataşament se poate schimba prin intermediul relaţiilor (studiile spun că media de schimbare este undeva la 4 ani). Aşadar, odată ce ai conştientizat stilul de ataşament, observă, apoi ia măsuri cu privire la ceea ce poţi schimba.